cartea interioară
prefaţă
francisc îmi arată un obiect care mă primeşte în el
pe care să-l port în spatele ochiului, în creier
care să mă dubleze.
voi regăsi acest obiect care stă agăţat de viaţa mea
banal şi excesiv
un obiect de înghiţit sau un obiect în burta căruia să încap.
vreau să-l ascund şi el să scrie în mine.
o parte a minţii trecea dintr-o parte în alta a privirii
decor fantasmatic
lăsat în urma retinei
ca un adăpost
pentru singurătăţile care creşteau prin mine
acoperind iarba
pământul.
gândurile curg unul după altul
ca gesturile inconştiente
dintr-o oglindă care se sparge în mii de oglinzi
gândurile formează pământul.
acum
numai oglinzile rămân cu mine
până când oboseala începe să miroasă
şi să adoarmă toate lucrurile din cameră
începem împreună un joc naiv
din care eu lipsesc înlocuindu-mă
nu se mai vede nimic
mâinile genunchii organele
milimetrul de nepăsare
refuză socialul
refuză patul, oamenii şi frunzele
refuză pământul.
mă foiesc prin faţa oglinzilor
ca de la un bărbat la altul
ca de la o lume la altă lume
preocupare organică în interiorul acelui ochi
care priveşte până simte cum creşte din el TRUPUL.
eul exterior şi-a trăit ultimele pâlpâiri
oasele lui au fost extrase înăuntru
înghiţite de insuportabilul contact epidermic
cu mine.
ceea ce abandonăm din noi
rămâne în pielea netedă a oglinzii, în buzunarul ei
poţi atinge ceea ce nu poţi atinge
dar ceea ce vezi
e în faţa oglinzii
nu în faţa ta.
construiesc o altă fiinţă
pe care încerc să o apăr de mine
şi ea tresare
şi sare în faţa tuturor
într-o plimbare perpetuă
ca un poştaş cu scrisorile
deşi eu am plecat din oglindă
ea se dimensionează în mine
capătă piele şi forţă de coagulare.
încerc să fac faţă imaginii
din care a apărut lumea
m-am aşezat în faţa ei ca la un spectacol public
acceptând deraierile şi blocajele exterioare
m-am întors într-un punct format din cuvinte
şi am rămas aşa până când
oglinzilor din faţa mea
le-au crescut gesturi, inimi şi intenţii.
dacă închid ochii
oglinda moare
fuge în memoria ei
în lumea îngustă
cincizeci pe şaptezeci
supusă unui text care se termină
şi începe o experienţă corporală.
desculţă
tălpile se înnoadă cu iarba lipicioasă
cu flori minuscule albe şi roz
din acadele prea dulci
scuturate din cerul copacilor.
vreau să simt pământul sub tălpi
dar pământul încă stă închis în sine
nu-mi zgârie gleznele
acum ating iarba cu tălpile de la şase ani
cu acel obiect interior care a crescut mai mare decât mine
cu mişcarea lui înceată îndepărtată
dar caldă
declanşând frica şi toate fiinţele din mine.
Cartea trupului
în atelier
aerul intră şi iese prin trup
ferestrele nu există
mâinile lui francisc scormonesc în poem
în lumea lui
în care a intrat golul şi neputinţa
la început i-a lipit un gând
i-a atins simţurile
şi poemul a început să-şi amintească.
ceea ce sunt eu
e doar un trup care intră şi iese din el
ceea ce eşti tu
e o imagine care apare din când în când
din ochiul meu
tulburată şi plictisită
ca toate imaginile care vin din adâncuri fără lumină
şi se ating unele de altele
adun în trup diferite forme de slăbiciune
mai active sau mai comode
uneori inutile
şi atunci trupul se instalează
în ceea ce sunt
reproşându-i doar că încep să cresc în el şi să iubesc.
uneori se vede cerul
din interiorul trupului.
e dedesubt.
azi îmi cresc mâinile
ca două zmeie
care împing liniştea în pat.
mă simţi.
oraşul s-a strâns pe marginea drumului.
lumina s-a lipit sub piele
într-o primă atingere cu întunericul.
când ne desprindem unul de celălalt
ies corpurile din trecători
lumea încetineşte
devine un surdo-mut care citeşte semne.
nu am capăt
ies din mine fiinţe
şi ochi de animale care văd prada.
nu pot să mă opresc
cineva suflă în mine
ca într-un balon
în curând se vor aduna toţi copiii din curte
şi vor sufla.
m-ai atins.
liniştea s-a declanşat ca un ecou al bunicilor îndepărtaţi
morţi şi desprinşi.
îmi creşti sub piele o căldură - copil mai mare decât toate organele
care mă adoarme şi îmi încetineşte gândurile.
am vorbit atât de mult
încât cuvintele şi-au pierdut înfăţişarea
nu se mai văd
faţa lor ascunsă s-a lipit de papilele noastre
s-a umezit
într-o leneşă convalescenţă
numai tu
ai putea să stăpâneşti
senzaţia de mâncărimi pe dinăuntrul mâinilor
să dezlipeşti locul în care mă ascund
şi să-l înalţi ca pe un zmeu
deasupra cruzimii
sau să-l plimbi prin locuri ştiute numai de tine.
