Când am primit invitaţia să mă alătur acestui proiect 4X4. Instalaţia de cArte am chiuit de bucurie. Chiar dacă expresia e mai potrivită pentru a înfăţişa fericirea unui copil- aproape primitivă, ea descrie cel mai bine acel moment. De-a lungul timpului mai participasem la diverse proiecte organizate de Dan Mircea Cipariu. Ce-mi aduceam aminte retrospectiv? 5 zile de nesomn dar de totală feerie în cadrul proiectului Scriitori pe Calea Regală ţinut în 2008; o noapte albă de versuri şi muzică la mai recentul Maraton de poezie şi jazz; lecturi la penitenciare; colocvii ale tinerilor scriitori; lecturi & discuţii la TVR. Sau câteva luni de jurnalism undeva printre betonierele Bucureştiului, cu un praf alb care mi se aşeza foarte poetic pe umeri, de parcă urma să aibă loc o creştere a unor aripi din mine. Toate alături de Dan, fie că erau proiecte, iniţiative, invitaţii. Ce ne-a făcut să funcţionăm bine, fie că mi-a fost şef sau îmi e prieten? Faptul că suntem două firi din lumi diferite, dar ca o fecioară autentică, el poate aprecia încăpăţânarea sau sensibilitatea mea de capricorn taciturn uneori, alteori 100% iraţional şi pus pe şotii. Şi una peste alta, sunt atentă la detalii. Pe care nu prea le pot uita, mai ales când sunt delicate, subtile sau ca o ţintă darts. Sau poate astea mă fac şi suficient de metodică, ceva pe placul fecioarei din el. Când eram mică şi citeam horoscopul, mă minunam de câte calităţi şi defecte pot să am. Apoi am reţinut ceva: că atunci când un capricorn e ghidat, are şanse mari să îi fie bine pe drumul acela. Cam aşa şi cu Dan. Când în jur totul e scrum pentru mine, apar proiectele & firea lui optimistă. Iar în plină criză să mai organizezi evenimente pe bandă rulantă mi se pare foarte idealist. Deci... 4X4 a pornit cu dreptul.
Pe 27 iulie, la 15:10 l-am luat de la gară pe Robert Şerban. I-am luat şi întârzierea…de vreo 25 de minute. Robert venise ca pentru un safari: cu şapcă, pantaloni scurţi, ochelari, un ceas fain, ceva bronz de Timişoara şi râsul acela care îl caracterizează. Nu ştiu dacă se aştepta să vin cu tata la gară. Un tată foarte înalt, foarte mustăcios (pe vremuri avea plete), care chiar mi-a ţinut o prelegere despre Marin Preda care fusese pe vremuri rezident la Palatul Mogoşoaia. Și era oarecum mândru de fiica pe care o ducea spre această destinație (waw!) Ne-am îndreptat spre Mogoşoaia, fără să ştim prea bine pe unde vine Palatul. Între timp, Dan suna să afle dacă a fost ridicat “Carlos Şacalul.” Ei, da, fusese. Puţină teorie literară& revoluţionară ne arată că porecla lui Robert e cât se poate de demnă. (Revoluţionarul venezuelean Ramírez Sánchez a primit pseudonimul Carlos în momentul în care a devenit membru al Frontului Popular de Eliberare a Palestinei. A fost mult timp una dintre cele mai periculoase şi căutate persoane. Printre lucrurile găsite asupra sa s-a numărat şi romanul lui Frederick Forsyth, Ziua şacalului. Cotidianul The Guardian i-a dat porecla de Carlos Şacalul, devenită astăzi celebră. În momentul de faţă el este întemniţat pe viaţă, într-o închisoare din nordul Franţei.)
Un indicator în mijlocul şoselei ne-a ajutat să găsim repede Palatul Mogoşoaia. Avea cumva un gest de sperietoare pusă acolo pe veci, vopsit într-un grena decolorat de trecerea anilor. Nu ştiam la ce să mă aştept odată intrată în Mogoșoaia, pentru că nu simțisem niciodată că în altă viaţă aş fi fost vreo prinţesă. Nu am avut însă timp să mă dezmeticesc, pentru că m-a izbit din prima frumuseţea locului. Cu pajişti imense, cu un lac mare, mare, cu mulţi cai şi slujnice şi caleşti… Am pus mâna pe telefon și am sunat multă lume, având un zâmbet tâmp pe față. Și când mă uitam la caii aceia superbi care defilau prin fața mea, mi se păreau mai frumoși decât oamenii.
Inspecția camerei a fost rapidă. Apoi m-am uitat la lucrurile care îmi înconjurau camera. Fereastra de la baie dădea spre o biserică care era amplasată la nici 3 metri de mine, spre niște cruci imense înclinate un pic, spre locul unde se puneau lumânări pentru vii și morți, spre scaunul cu rotile al unui bătrân care m-a trezit în fiecare dimineață cu zgomotul pe care îl făcea rupând iarba la prima oră, iar noaptea striga cu mâinile ridicate “ajutați-mă”.
Cea de-a doua fereastră dădea spre un fel de punct de supraveghere de pe vremuri, căruia eu îi spuneam “clopotniță”. De acolo, de sus, puteai vedea aproape tot domeniul brâncovenesc.
În afară de Dan, Florina Zaharia și Robert, ceilalți artiști nu dădeau semne că ar fi fost altcumva decât în lumea viselor. Dormeau duși. Masa de seară era anunțată pentru ora 19, așa că Dan a vrut să ne plimbe un pic pe un domeniu mai personalizat, unde se creau altfel de delicatese, cu amprentă locală. Ieșind din zona palatului, intrai în zona normală, un pic rurală, un pic provincială. Cu vin, bere, mici, muștar, castraveți murați. Zona supermarketurilor și a fumului scos de grătare. Nu știu de ce, m-am simțit ca-ntr-un film stând la masă cu doi bărbați, cu o farfurie imensă de mici (și mai sunt și vegetariană) & alte ingrediente. Toți ochii te priveau de la mesele celelalte. Ascultau ce vorbeai. Și aveau fizionomii de personaje din filme: unul putea fi măcelarul, altul tatăl asasin, altul copilul debil...și tot așa. Am ieșit din film pentru a rula la un metru mai încolo, la supermarket, de unde ne-am întors cu vin ca să sărbătorim cu toții, după masa de seară, sosirea la palat.
La întoarcere am vizitat și creațiile foștilor rezidenți la palat, niște lucrări interesante (role de hârtie de wc care învăluiau camerele sau care atârnau de unde nu te așteptai, chiar împotriva gravitației, contururi “criminalistice” pe podea, băi transformate în spații de locuit), cărora le-am adus un omagiu: o pană de porumbel pe care am așezat-o cuminte, pe podea.
Nu știu cum, nu aveam nici o dispoziție să intru în cameră când afară era atât de frumos. Am luat-o pe Florina și ne-am început plimbarea exploratorie. Primul loc care ne-a atras a fost lacul. Dacă la sosire avusesem impresia că lacul se întinde doar pe partea dreaptă a palatului, am sărit în sus de bucurie că el e defapt peste tot. Și în seara aceea am scris o poezie despre el...Ne-am găsit locul pe treptele din fața palatului și am avut senzația că totul strălucește acolo. Până și sălciile. Unele păreau tăiate direct din apă, de parcă mii de guri de pești modelaseră forma lor. Ne-am întrebat atunci- și întrebarea a persistat până la sfârșitul rezidenței- de ce nu sunt oameni în casele pe care le vedeam noi, pe malul opus al apei? Sau dacă proprietarii lor se pot bucura de atâta frumusețe! Ne-a părut rău că nu exista nici măcar o barcă. O plimbare cu ea ar fi fost binevenită pe căldurile acelea “africane”. Am vorbit mult. Despre noi, despre romantism, despre prințese, despre literatură. A fost una dintre cele mai frumoase întâlniri, cu soarele bătându-ne puternic din spate și cu lacul la picioarele noastre. Apoi ora 19 ne-a adus la realitate.
Telefon de la Dan, care m-a condiționat precum Pavlov să alerg spre masă la primul sunet al mobiluluiJ, dojenitor, mai în glumă, mai în serios…sau atent la înfățișarea mea& Florinei mai scheletică, ce trebuia repusă într-un tipar mai puțin ațos.
La masă am făcut cunoștință unii cu alții. Ne uitam apoi cu coada ochiului, ne studiam pe furiș, unii încercau să fie niște lupi alpha, alții mai tăcuți, alții pur și simplu mâncau. Întârziatul Marian Dobre a sosit cu zâmbetul pe față, apoi s-a amestecat în mixajul sunetelor și vorbelor celorlalți. Pentru câteva secunde am avut atunci senzația că sub pielea lui stă așezat calcar alb, precum al statuilor pe care le văzusem în curtea palatului. Leii albi despre care scrisesem erau în el, textural.
Când s-au mai potolit sunetele de furculițe și linguri, Dan ne-a explicat cum se așteaptă să lucrăm, ce ar fi bine să încercăm să realizăm și ce înseamnă această tabără, rezidență sau vacanță creativă.
După indicaţiile primite de la Dan, foarte sobre şi oficiale, masa de seară ne-a lăsat cu un crochiu al spuselor lui. Logo-ul de deschidere, mijloc şi sfârşit a fost din prima până în ultima zi: “Măi, nimeni nu-şi notează nimic!”, referindu-se evident la celebrul jurnal de palat. Eu aveam o vorbă mai specială după atâta mâncare: burta plină, mintea goală.
Cea care a avut curaj să recapituleze mai în glumă, mai în serios, a fost Simona Vilău, artist plastic: un proiect comun…un exerciţiu de scriere creativă în care noi vom scrie şi voi veţi desena, desigur...Dan, din fundal, o corecta: am fost mai spectacular, aşa, când am descris...! e şi un exerciţiu stilistic. Francisc: mai adaugi nişte “pasteluţe”. Simona împăciuitoare: în cele din urmă vom face nişte cărţi-obiect.
Discuţia a continuat cu glume şi desert. Am fost un pic bruiaţi de stereotipia cuvintelor: MOTOR! LINIŞTE! Telenovela de epocă ce se filma sub ochii noştri îi avea protagonişti pe Mihai Petre (fost coleg de şcoală generală şi de bloc cu mine), pe Adela Popescu, pe Denis Ştefan, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. Am aflat că telenovela se numea Aniela, pentru că actorii îşi lăsaseră împrăştiate scenariile peste tot. Iniţial am crezut că e numele calului. Şi evident, am compus o telenovelă proprie, în 8, despre Aniela, un bestseller de-o zi. Robert s-a ridicat în picioare şi a ţinut un speech despre aventura Anielei la palat. Impresionantă povestea, în stil românesc. Până când cadrul a fost tăiat de o motocicletă din zilele noastre, care huruia îngrozitor.
Apoi am votat ora la care urma să luăm micul dejun. Pentru că nu se aflau chiar toţi la masă (migrau care-n-cotro), ora 10 a devenit pentru alţii un 6 dimineaţa. Marian Dobre, cunoscut ca un matinal convins, nu a comentat când i s-a propus ora 6:30. Cipariu ne-a anunţat că totul va fi foarte frumos, că a adus materiale care să ne inspire şi pe noi în crearea propriilor repere creative. Hârtie creponată, caiete cu flori presate, paşapoarte expirate, coli de toate culorile, fotografii vechi, vederi, scrisori de demult. Şi ne-a anunţat că e bine să exersăm, să facem şi greşeli...pentru că: ”Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat! Lecţia despre cub”, Nichita Stănescu
Masa s-a încheiat cu:
- Tu eşti Mircea?
- Dan Cipariu.
*
Seara primei zile de rezidență a continuat cu un recital de poezie. Exista și un microfon, și o stație, amplificatoare și multe device-uri electronice. Marian filma cam toate momentele importante, până uitai că există o cameră și că tot ce aiurezi e On. Bine că s-a inventat refrenul On/Off, care ne-a salvat de la multe.
Simona a fost foarte vorbăreață în prima seară, încerca ea să găsească apropieri de viziune poetică și plastică. Vroia să pătrundă tainele de recuzită ale scriitorului, care îl ajută pe acesta atunci când trebuie să-și analizeze opera. Sau cum își dă seama că a ieșit ceva bine sau nu din punct de vedere valoric. O altă problemă lansată de ea a fost “proiectivita”. A povestit despre cum opera unui artist plastic se poate transforma/reduce în/la proiect, lăsând pe un plan secund valoarea operei pe care o creează. Adică ceva de genul când realitatea bate arta. Sau comercialul bate arta. Sau când ideea bate arta. Aș tot continua...Good point, Simona!
Ca un decor al apropierii & depărtării, scaunele erau așezate într-un cerc mare, mare. Oamenii stăteau destul de distanțați unii de alții. Dar atunci când am început să desfășurăm pe foile imense- creaturi verbale și picturale comune, au existat și câte 3 rezidenți în același timp la planșă, completându-se. S-a lucrat mult în prima seară, absolut spontan. Din bucurie, din euforie, din nu știu ce. Iar muzica de la laptopul lui Zgondoiu m-a ținut până spre dimineață acolo. Seara s-a încheiat cu mine vărsând apă sau vin pe laptopul lui, iar melodia care îmi plăcuse obsesiv în noaptea aceea, patriotică 100%, “Treceţi batalioane române Carpații”, s-a stins odată cu tehnologia înecată în lichide.
Ziua a doua
După prima noapte în paturi domnești, dimineața ne-a reunit pe toți la micul dejun. Hainele din ziua precedentă fuseseră înlocuite de unele noi, expresiile de pe fețele noastre, de asemenea. Fără cafeaua care să fie servită eventual la pat, înainte să deschidem ochii, primele povești au început: Francisc ne-a povestit că în urmă cu mulți ani fusese rezident în Franța și locuise într-un castel straniu, vechi de secole, ale cărui camere erau încărcate de tablouri ale familiilor ce se perindaseră prin acele locuri, și de multă istorie. Iar nopțile îi fuseseră tulburate de prezențele acelea care păreau vii și zgomotoase. Că la palat nu a putut să fie liniștit pe timpul nopții din cauza încărcăturii emoționale care pulsa sub zidurile groase de cărămidă. Își simțea trupul îmbibat de sufletele morților de viță nobilă care intrau și ieșeau prin el, de parcă pictau o grotescă operă.
Am mormăit, trecând insensibilă peste vorbele acelea...(rău am făcut!) Apoi Florina ne-a spus că a dormit cu lumina aprinsă pentru că orice pas pe care îl făcea pe podea, se auzea de parcă era dublat de al altcuiva. Și ca să treacă mai repede noaptea, a preferat să își scrie materialele pentru revistă, decât să închidă ochii. Asta a făcut cam pe tot parcursul taberei, pentru că doar așa reușea să nu se gândească la umbrele înspăimântătoare care treceau prin camera ei, fie ele bune, sau rele.
Lumina zilei a adus la suprafață și alte probleme. Obișnuiți cu tehnologia modernă, aveam cu toții nevoie de internet. Ne-am dat cu părerea, dacă device-ul wirless-ului e pus bine în priză sau nu, ce IP-uri ne trebuie...pe cine să întrebăm, etc. Ne-a trecut agitația într-un final. Dan avea modem-ul lui cu acces la internet, pe care l-a împărțit hienelor care-l pândeau. Iar la amiază urma să sosească doamna Doina Mândru (protectorul nostru cultural brâncovenesc), care ne putea rezolva această problemă.
Într-un fel, a fost un mic dejun nervos, am mâncat compulsiv și am rumegat informațiile proaspăt primite. Cred că am fost cu toții un pic iritați, sau eu cel puțin aveam o problemă cu diminețile. Zgondoiu a început să apară la micul dejun cu întârziere și în picioarele goale. În sfârșit, un semn de relaxare și de ținută normală domnească!, printre atâtea fețe certate cu lumina zilei.
*
După micul dejun am vrut să profit de noua zi și să vizitez zonele pe care nu le explorasem până atunci. Am înconjurat lacul, atât cât se putea. Am luat-o din nou pe Florina cu mine. Oriunde te duceai găseai însă vizitatori. Oameni modești, copii care pescuiau, femei cu creștetul acoperit de voaluri albe, negre sau cenușii, bătrâni, familii, cupluri de îndrăgostiți. Cu alte cuvinte, eram “asediați”. Și mie și Florinei ne plăceau locurile izolate. Am descoperit până la urmă că sunt anumite intervale orare care ne permit această bucurie egoistă. Am mai observat în expediția noastră, umblând cu picioarele prin ierburile înalte- tot felul de gângănii, de veverițe, de bufnițe, flori ale căror denumiri ne-au rămas străine, sau pești...Iar peisajul era completat de statuile mari, cenușii, așezate la orizontală în iarbă, făcând plajă sau urmărind spre seară apusul. Asta mie mi-a plăcut. Așa se întâmplă și în afară. Nu contează că ești statuia lui Lenin sau a lui Groza, dacă nu există plăcuțe pe care să scrie “interzisă călcarea ierbii”...
Am compus apoi o baladă pentru un pește mic, care mort fiind, plutind cu burta la soare, înainta destul de repede dintr-o parte într-alta a lacului. Și sute de guri de pești se vedeau scoțând bule de aer în jurul lui. Spre prânz, când soarele a început să fie aproape insuportabil, ne-am decis să vizităm atelierele poziționate la intrarea în palat și Ghețăria. Ne-am întrebat cum era păstrată gheața în vremurile de demult și am ajuns la concluzia că în pământ erau săpate niște gropi imense. (Nu e de râs! dacă am greșit explicația, poeților le e cam străină latura practică, iar asta e cea mai bună teorie pe care am găsit-o.)
Am umblat din atelier în atelier, am descoperit și o cramă cu ziduri de piatră unde erau depozitate niște uși de lemn imense, alburii, apoi într-unul din ateliere...pe Francisc. Era înconjurat de multe hârtii bleumarin, de oglinzi, de borcane cu apă și culori. Pe caprele improvizate erau schițe: oglinzi văzute din diverse unghiuri, în diverse culori. Mi-a trecut prin fața ochilor Leonardo Da Vinci cu multiplele lui schițe, de la mașinării de zbor, la calcule indescifrabile. M-am așezat cu Florina pe unde am apucat și atunci ne-a spus despre cartea oglinzii în care era prins. În cartea pământului și în cartea trupului. Multe informații pentru o singură vizită în atelierul lui. (Iar denumirile s-au mai schimbat pe parcurs.) Ce ne-a amuzat a fost că Francisc, în căutările sale...și-a ales oglinzile de la băile care erau doar pe jumătate montate. A avut nevoie de ele, l-au atras...le-a luat (pe o perioadă bine definită însă). Florina a avut o reacție aproape organică văzând cartea oglinzii, o atracție care a trezit în ea multă poezie. S-a ghemuit lângă oglindă, aproape mângâind-o.
Nu am stat prea mult în atelier pentru că erau versuri în Florina care cred că o trăgeau de rochița albă în care era îmbrăcată în acea zi. Mi-a dispărut în cameră sau în iarbă mica creatură poetică creată de inspirația lui Francisc, și m-am retras și eu în camera mea. Cu gândul să citesc...Aveam pe pat un teanc de cărți, de la George Bălăiță la Mazilescu. Chiar și o carte despre comunicarea în cuplu, cumpărată din gară, cât îl așteptasem pe Robert în prima zi și unde, la o tarabă, un psiholog îți calcula indicele masei corporale, îți dădea sfaturi de la comportamentul alimentar, la cel emoțional și vindea cărți. Talmeș balmeș. Dar la un moment dat, făcând turul celorlalte camere unde erau găzduiți ceilalți rezidenți- la troc cu arătarea propriilor camere- Cipariu a inventat dialoguri în această carte, care m-au făcut să nu o mai deschid până la plecare.
*
Din nou singură, din nou mult soare, nici țipenie de rezident, de parcă se ascundeau de lumină. Și orice vroiam să fac în ziua aceea, nu-mi ieșea. Eram fragmentată rău. Cu accente ciclotimice. Îmi venea să râd și să plâng în aceeași propoziție.
Stările de însingurare și de negăsire a locului le-am pus pe seama nopții prelungite. Era nevoie din când în când de o zi pe față, o zi pe dos. Mi-am pus niște muzică, m-am mai binedispus și m-am mobilizat pentru lumea coniferă în care vroiam să pătrund în solitudine. Nepotrivire!!! Ca pe tot parcursul zilei. Iar țânțarii din ierburi erau turbați. Mi-am luat la revedere și de la păduri, cu gândul să mă plimb și să citesc până la urmă lângă lac. În loc de lectură pe malul apei, m-am trezit în fața ușilor bisericii. Nu le văzusem deschise până atunci. Ceilalți povestiseră că dimineața auzeau clopotele bătând, deci trebuia uneori să fie deschisă. Am intrat curioasă înăuntru. Semăna cu multe alte biserici. Foarte micuță, cu moaște la intrare și picturi reprezentându-i pe ctitorii săi. Prima impresie a fost de efracție pe timpul nopții într-un loc foarte îngust. O biserică în întuneric, datorită ferestrelor mici. Când m-am apropiat de icoana de lângă altar, mi s-a părut că buzele tuturor celor care o sărutaseră săvârșiseră un sacrilegiu. Imaginile sfinților dispăruseră cu totul, iar din icoană rămăsese doar o suprafață netedă și incoloră. M-am uitat apoi la ferestre și pereți, fără să fiu cuprinsă de vreo emoție mai specială. Până când zidurile au devenit pastelate și m-am umplut de liniște, apoi am avut o senzație bizară. Am simțit lângă mine persoana cu care urma să mă căsătoresc. Am zâmbit. Nu simțisem niciodată vis-a-vis de căsătorie altceva decât împotrivire. Am ieșit rapid din biserică, un pic uimită de ceea ce simțisem. M-am întors în cameră și am scris poezia “nuntă” (f, f scurtă), cu gândul rămas la prezența pe care o simțisem lângă mine.
*
Apoi m-am forțat să trec la lucruri pur lumești. M-am luptat un pic cu ritmul în care intrasem, și care mă debusolase. Depresie! Inspirația pe apa sâmbetei!
Am căutat explicații logice. Acasă eram obișnuită să mânânc când îmi aduceam aminte, iar de dormit…la fel. Intrați în spațiul acesta, parcă ne apropiam cu toții într-un fel de copilărie și de regulile și deliciile ei. O bunică invizibilă ne chema la masă, alta ne trimitea la somnul de prânz, alta ne chema la joacă…sau de la joacă. Iar relaxarea aceasta s-a insinuat fără voia mea/noastră. Mi-am pierdut adrenalina pe drum, am simțit că e bună leneveala, că e în regulă doar să mă plimb…spunându-mi că atunci când voi asimila suficiente informații, voi scrie spontan. Însă o poezie în două zile, și pe deasupra scurtă, nu reprezenta prea mult pentru mine. Iar lecturile au însemnat mai mult frunzărirea cărților. Nici o informație nu se așeza, nu rețineam ce citeam. Într-un cuvânt: golire! Pe Florina o vedeam scriind de zor, umplând “caietul ei secret”, Robert pe lângă poeme mai scria și prezentări pentru vernisaje sau proze care-i erau cerute “prin telefon”, Cipariu și Zgondoiu păreau să știe clar ce aveau de făcut: Visa poems!!! și din când în când versurile “meseria mea e sfârșitul”, compuse de Cipariu, mi se potriveau, așa imponderabil poetic cum mă și simțeam.
Simona îl alesese deja coechipier pe Robert, inspirată fiind de poezia în care el descria cum a cunoscut un personaj feminin, fictiv sau real, cine știe?, și cum și-a purtat cizmele în viață, după ce l-a cunoscut. My boots are made for walking! îmi suna mie în minte. Pentru că eu nu știam nimic. Nici ce mă inspiră în spațiul palatului, nici de ce am venit cu un sac imens, ca al lui Moș Crăciun din București, plin cu de toate (jucării mentale, ca să le zic așa). Care mă inhibau, împotrivindu-se creației cu iz brâncovenesc... tânjind după lucrurile păstrate în acel sac. Și mă întrebam, chinuită, de ce nu am inspirație, când acasă scriam atât de ușor.
Concluzia realistă: toți ceilalți își aleseseră coechipieri alături de care deja creau cărți obiect, numai pe mine nu mă alesese nimeni și nici nu alesesem încă, pentru că vedeam și simțeam monocrom.
*
După o zi de văzut Feți Frumoși fără chip în biserică, după o golire de inspirație și mese copioase, seara ne-am reunit iar în imensul living, sala tronului sau biblioteca. Unde Simona a avut probleme cu microfonul, pentru că i se părea că e destinat unui festin culinar, nu unui discurs. Unde Robert a exersat din nou mersul cu cizmele lui poetice în viața noastră și a vorbit la microfon, noi stând ca la TV în fața lui. Unde Florina a devenit motoreta Suzuki, fiind muza de câteva ore a lui Robert. Cipariu și-a scos din geanta lui cu cămile, pe care nu o lăsa jos de la gât, agenda cu poezii. Când mi-a venit rândul, pentru că Marian filma recitalul nostru, am fugit în cameră să-mi iau laptopul. Să caut ceva texte scrise înainte de tabără, pentru că singurul meu poem din tabără era de necitit. Am avut emoții mai rău decât la recitalurile cu săli pline, și vocea mea s-a stins la intervale regulate. Am făcut semne cu mâna la cameră să mă pună pe off. Și m-am strâmbat, așa cum fac când încerc să ies din situații stânjenitoare.
Marian nu a mai fost atent la un moment dat la poeți și a filmat detaliile tavanului, podelei, ferestrelor. Mișcarea aceea de “dansator” care nu e conștient de ceea ce creează m-a bruiat un pic. Adică m-a inspirat. Apreciez mult mai mult lucrurile create spontan, în necunoștință de cauză, decât lucrurile artificiale, prelucrate și construite cu efort. Sau construite pentru ochii celorlalți. Păcat că nu l-a filmat și pe el cineva atunci. Era ca într-un film mut, cu imagini fragmentate.
Între timp, biroul lui Zgondoiu era cel mai vânat obiect de mobilier. Mai ales pentru că găseai de toate acolo. Terebentină, prenadez, scotch, pic, carioci, creioane, timbre, matrițe (cu profilul lui Cipariu), gume, vederi, ștampile (cu chipul lui Zgondoiu). Era ca un rai al copiilor. Iar în timpul zilei se transforma în biroul lui Robert, care își ridica tacticos acolo tabăra poetică. Asta pentru că Zgondoiu era f. ordonat și punea la loc toate obiectele rătăcite pe birou- la locul lor, lăsând spațiul curat-curat.
Trecerea de la plastică la poezie era punctul forte al fiecărei seri. Adică un amalgam din care nici o artă nu o domina pe cealaltă.
Așa cum prezisese într-un fel Simona în prima seară, artiștii vizuali și-au luat rolurile în serios și și-au ales poezii pe care le-au recitat în fața camerei de filmat. Interacțiunea firească dintre arte și asimilările dintre arte. Nevoia fiecăruia de a intra pe domeniul celuilalt, de a mai învăța sau înțelege câte ceva. Fiecare artist vizual și-a ales poemul și poetul...iar după ce toți ceilalți au poetizat la microfon, Marian a citit un poem de-al meu. Finally, inspirasem și eu pe cineva. Poate pentru că apucasem să-i povestesc despre viziunea mea din biserică. Care nu știu ce efect a avut asupra propriilor lui acomodări cu spațiul domnesc. Pe planșele albe pe care seară de seară mâzgăleam și scriam cu toții, a apărut scrisul lui: nuntă în cer + p.+ f.+ altele. Nu știu cine a completat scrisul lui...și nici ce însemnau inițialele. Și uite așa, am început să lucrăm împreună. Adică eu cu viziunile mele (legate de lac, lei, biserică, nuntă, cruci, oameni în scaune cu rotile, inhibiții), el cu ale lui (cripte, cai, cuvinte de pe cripte, frunze, flori, pământ-pe care le folosea ca să imprime pe hârtie cuvintele de pe cripte). Fiecare zi urma să aducă noi coincidențe de viziune, fără să vorbim unul cu altul. Eram aproape surdo-muți când ne vedeam. Apoi ne trezeam povestindu-ne ce descoperiserăm în solitudine și acele lucruri se inserau în mod firesc în cartea obiect care se crea după propria ei voință. Noi eram doar niște mesageri care ascultam spațiul vorbind cu noi și îl ajutam să prindă contur.
Ziua a treia
Dis de dimineață, cine putea să mai lipsească de la micul dejun? Nimeni. A treia zi la palat. Marian mi-a spus că se trezise foarte devreme și explorase un pic locul. Mi-a recomandat să merg să văd monumentul Bibescu ascuns în parc. Să mă uit la imensa carte de piatră de acolo. La cuvintele scrijelite pe ea. Mi-am schimbat partenera de plimbări în acea zi și am luat-o pe Simona. L-am găsit printre ierburi pe Marian, căruia i-am rupt câteva flori roșii și i le-am aruncat în aer, pe planșe. (Spre seară mi-a arătat ce mai făcuse peste zi. Colorase, evident, cu florile mele.) Plimbarea a fost haotică. Am primit multe telefoane, ne-am povestit una alteia întâmplări care cronologic au început de pe la grădiniță!, am stat în clopotniță și am făcut cu mâna băieților așezați la balcoanele de vis-a-vis. Ne-am hazardat și în afara palatului, urmărind zidurile acestuia. Am descoperit în plimbarea aceea 4 pisoi și câțiva căței abandonați, de care am avut grijă până la sfârșitul rezidenței. Le-am adus zilnic porțiile de carne de la masă, le-am făcut predicții de viață, ne-am jucat cu ei. Marian le ducea lapte când noi încă dormeam, ca un matinal convins. Simona își făcea ochi dulci cu un pisic negru cățărat în copac foarte sus, căruia nu i se vedeau decât ochii verzi. Și care ne ignora, amețit de somn, privindu-ne doar pe furiș. Până la urmă au devenit surse de inspirație și ei. Mai ales pentru Dan. Iar Simona s-a ales cu poze când purta farfurii cu mâncare către locul de pisicărizare.
După un soare care ne-a bătut foarte tare în moalele capului și ne-a înnegrit, ne-am ascuns din nou în păduricea unde era monumentul Bibescu. Avea ceva care pe mine mă atrăgea. Și un soi de solitudine a lui. Era poziționat strategic, aproape de lacul care-mi plăcea. Pe niște cripte din incinta monumentului am descoperit fraze care m-au făcut să mă gândesc mult la ele, tânjind să-mi vină inspirația: “My soul has gained the freedom of the night”. În română însă, mi se păreau fade. Aș fi vrut să le folosesc în cartea mea obiect (egoista de mine, era și a lui Marian). Am făcut jocuri de cuvinte, am ajuns la cavaleri (knights) în loc de nights, dar degeaba. Care cavaleri? Apoi au venit câteva grupuri de vizitatori care ne-au determinat să plecăm de acolo. Fiecare unde vroia, încât ne-am rătăcit una de alta într-un final.
A fost ziua experimentelor într-un fel. Francisc ne-a găsit și pe mine și pe Florina (ce repede îmi schimbam partenerele domnești!) stând lângă lac. Pasiunea mea pentru apă, fie că e mare, ocean, lac, baltă, râu...Ceilalți erau și ei pe undeva prin jur cu planșele după ei, alături de Robert căruia i se auzea râsul de la distanță…Marian era ascuns prin alte ierburi, față în față cu un leu de-al lui. Zgondoiu era în soare, pe o bancă, așa că nu l-am mai salutat pentru că nu l-am văzut din cauza luminii. Noi două visam cai verzi pe pereți, ca de obicei. Alăturarea lui Francisc a fost spontană. Nu părea nici el genul “sociabil”. Ne-a întrebat de ce stăm încălțate în iarbă. Ca să nu dăm explicații metaforice, ne-am descălțat. Iar când am pus picioarele în iarbă, am simțit un fel de pastă cleioasă insuportabilă. M-am strâmbat, Florina la fel. Apoi am înaintat așa, cu tălpile goale. Iarba fusese cosită de curând, erau locuri în care te înțepa tare, altele în care era plăcută. Un pic devitalizate de noul experiment, l-am ascultat pe Francisc povestindu-ne despre oamenii simpli și despre oamenii bogați. Adică despre cei care înțeleg ce e cu arta și cei care nu o înțeleg chiar dacă stau pe saci de bani, care teoretic ajută la orice. (Nu e exclus să stai pe saci de bani și să fii și genial…) Problemele despre care am vorbit cu el erau, defapt, cele ale omului normal, cu venit destul de ridicat, desensibilizat sau care a uitat de mult că mai există și artă în jurul lui. Și care are impresia că orice domeniu poate fi cucerit din câteva lecții, urmând o “școală tehnică”. Îmi venea să râd și să-i zic că și eu m-am confruntat cu problema asta. A scriitorului născut sau făcut. Oricâtă tehnică ai pompa într-un artist, oricâte cursuri specializate ar urma acesta, un artist nu are cum să fie construit din trei dorințe ale voinței. Și nici lămpi nu aveam să le frecăm. Adică se pot împlini câteva dorințe, dar doritorul nu va ieși din mediocritate. Asta e diferența dintre menire și construcție artificială. Și nici o armată de impresari nu i-ar putea accentua valoarea, dacă ea nu există. Deci Francisc cu asta își însenina zilele în București, vorbindu-le unor oameni bogați despre rolul artei, despre cum să se deschidă ca să ajungă la ea. Și din păcate, se izbea de aceleași stereotipii. Graba oamenilor de a asimila repede, eficient, arta. Și de a o crea. Cu nervozitate și din pură voință. Trist…
Noroc cu Robert, care încerca să ajungă la firul invers al logicii poetice/artistice și să creeze “cea mai proastă poezie”. Ludicul său spontan…Ne-a întrebat pe toți dacă e posibil. Cât de greu e să scrii cea mai nevaloroasă poezie, care să fie proastă la analize extreme. Să rămână cea mai proastă, cu toată indulgența criticilor literari. Sau a scriitorilor. Eiii, e foarte greu. Cred că e nevoie de un sistem ireproșabil de anti-talent, de talent diavolesc în același timp, de deconstruire poetică, de un pic de imbecilizare…de mult prea multe. Pare mai simplu să scrii poeme bune decât să construiești poemul cel mai prost. Totuși, s-a străduit: “vreau să scriu și eu o poezie/ una singură-singurică/ dar vreau să fie cea mai proastă poezie care s-a scris vreodată/ una pe care s-o țină minte toți-toți-toți/ să-i lase mască băi/ să li se încleșteze maxilarele/ să o povestească vecinilor nepoților rudelor din străinătate....”. Și uite așa, Robert, dorindu-și cu ardoare, a scris din nefericire o poezie bună. Dar nu s-a lăsat descurajat. Mai există titluri disponibile de poeme: cea mai proastă poezie a tuturor timpurilor, de exemplu. Cea mai proastă de la revoluție încoace, cea mai proastă și mai nemagnifică...etc. E loc pentru încercări, mai ales că mulți scriitori nu și-au încadrat poemele la cea mai proastă...Cu toții aspiră la cea mai bună. Piedestalul e încă gol.
În capătul opus al palatului, Zgondoiu crea ceva bombon. Ne-a invitat să-l urmăm, trecându-ne borcanul cu apă și pensulele pe la nas. Eu, ahtiată după mirosul de terebentină, am mers precum ursul după mure. Ne-a oferit un spectacol cromatic și ședințe de fotografiat. Noi, fetele, ne-am pozat cu Lenin, perfect asortat cu panterele roz din imaginația noastră bogată. Ne-am urcat pe statuie, am dat mâna cu ea, am tras-o de urechi, am pupat-o. Doar de dragul pozelor. Apoi a venit rândul lui Groza, care avea doar o mână roz, deoarece artistul din Zgondoiu i-a interzis lui Zgondoiu cel cuminte salutul roz practicat în zonele arctice. Un pic de nas roz nu strica. I-am denumit arta “proiectul Lenin”, cerându-ne scuze în gând personajelor. Și lui Zgondoiu căruia îi profanaserăm (cu acceptul său), arta. Din păcate, una dintre cele mai triste experiențe a fost întâlnirea dintre artistul Zgondoiu și o delegație de turiști din fosta Uniune Sovietică, care s-au simțit lezați de rozul leninist. Doar într-o singură noapte, Lenin și Groza cei vesel cromatic au redevenit terni, șterși de roz, curățați. Nu i-a văzut nimeni pe făptași, nici nu s-au făcut cercetări ulterioare. Nouă în schimb ne-au rămas niște poze frumoase. Iar în unele Zgondoiu zâmbea fericit în efectul său pinkărist.
În afară de “proiectul Lenin” au apărut alte proiecte la fel de ademenitoare...a căror finalitate am văzut-o spre sfârșitul rezidenței. Țiglele cu poezie. Ultimele 56 de țigle ale palatului, impregnate de versurile lui Dan și de culorile și înregistrările video ale lui Zgondoiu. În timp ce unii creau asiduu, alții stăteau în continuare ca focile la soare și se bucurau de timp. Dar nu e nevoie de fiecare dată să și produci, cred că e un avantaj al artei. E necesar doar să mai gândești, să simți din când în când, să te lași influențat de spațiu. Și poezia vine ea...nu trebuie decât să o aștepți. (Chiar dacă îmi era groază de teoriile contradictorii la care ajungeam și pe care mi le repetam. Upsss, eram singura care nu scria.) Umblam de colo-colo, mă aciuam pe unde puteam, convinsă că nu mi se întâmplă mie.
Dacă Marian vroia să își îmbrace bucățile de lemn- care îmi făcuseră cu ochiul în atelierul lui Francisc...și pe care i le confiscaserăm- atunci stăteam să văd cum îmbrăca lemnul “meu”. Dacă Francisc vroia să vopsească oglinzile..eram și eu acolo, dacă Simona își făcea schițe în caiete, mă așezam în fața ei și cu laptopul după mine făceam pe Dj-ul. Descopeream ceva nou oarecum pentru mine. Nu-mi plăcea să mai ajung în cameră și căutam compania celorlalți. De fapt nu mai îmi plăcea...de mine singură. Eram mereu dublată, ca un ventriloc. Iar seara, la party-urile acelea picante, aveam impresia că tac mult. Dar că vorbesc ceilalți prin mine sau pe lângă mine. Iar uneori, dacă nu tăceam, râdeam. Doar paznicul de la intrare m-a văzut zâmbind de aiurea de zeci de ori. Și continuam să-i zâmbesc.
La capătul celălalt...Dan cânta cântece de jale sau de dor...
Zilele următoare
Deoarece au existat și zile din care nu îmi aduc aminte mai nimic, cu ritualurile de vandalizare interioară, jurnalul acesta nu poate fi decât autentic. Cu pagini lipsă. Mai ales că am avut o seară în care memoria mi-a jucat feste...Nu am mai căutat explicații: pur și simplu “ce bine că s-a întâmplat!” Dar pe lângă stranietatea locului care se înfățișa aparent în lumini frumoase, cu timpul, lucrurile au devenit apăsătoare, ca și cum mă hrăneam cu frumusețea care în același moment mă otrăvea. Mereu mi-a fost teamă să iau frumusețea de bună. Acum, la palat, am luat-o cu tot dragul, dar mi-a făcut și psihic și fizic rău. Atât de rău încât am scris într-o singură noapte tot ce ținusem în mine. Am avut experiențe greu de crezut, la limita dintre scris și trăit. Iar nunta pe care am simțit-o în primele zile între pereții bisericii s-a transformat într-o înmormântare ulterior. Dualitatea și ritmul de trecere de la bine la rău, de la frumos la urât, le-am simțit din plin. Lucrurile își schimbau înfățișarea. Nimic nu era sigur. Și nu știu dacă s-a datorat vreunei sensibilități mai accentuate, ca și cum îmi deschisesem canale noi de comunicare cu ceva mai puternic decât mine sau pur și simplu acesta era efectul rațiunii care îmi dădea acele lucruri de care aveam nevoie. Sau pe dos. Nu aș da însă nimănui nici una dintre experiențe, pentru că din ele a izvorât scrisul mult așteptat.
Cei mai afectați de spațiul încărcat de prezențe nevăzute și de lucruri probabil nerezolvate, pline de enigmele istoriei- am fost eu, Florina și Francisc. Francisc, am aflat că își alesese locul de creație cât mai departe de palat, ca să poată avea liniștea necesară. Florina stătea mai mult prin atelierul lui, iar eu aveam nevoie să stau tot timpul lângă cineva, ca să nu pot fi prinsă din urmă, de trecutul palatului. Mă îndreptam instinctiv spre oameni pentru că mi-era frică de ce putea crea lipsa lor. Atunci când eram mai mulți, când râdeam sau lucram împreună, se atenuau multe dintre lucrurile nevăzute care te speriau când erai singur. Ceilalți erau talismanele. Sau niște duhuri care te însoțeau când erai debusolat sau când aveai nevoie să vorbești cu cineva.
Și apoi…au fost plăcute discuțiile cu Francisc avute în clopotniță, despre cât de bine era să fii de viță nobilă în acele vremuri de demult. Cum îți găseai un soț pe măsură și cum erau tratate slujnicele. Cum se îmbrăcau, care erau tabieturile oamenilor, gustul lor pentru artă…Cum era să trăiești printre fortificații (elegante din punct de vedere arhitectural), dar cu teama de a doua zi. Când se putea declanșa un complot, un război, un tratat…care să pună capăt liniștii aparente. Cât de grea era viața la palat. Ne-am imaginat mult. Am mai vorbit despre astrologie un pic. Francisc era și el Capricorn, ca mine. Poate eram mai bine aspectați decât alții, sau poate nu. Aveam căderile noastre în hău, dar acolo, sus în clopotniță, ne-am simțit ca două capre în vârful munților.
Au existat şi câteva semne în plus. Le-am ascultat pe toate, le-am descoperit potenţialul şi le-am lăsat să zburde prin mine. Unul dintre poeţii mei preferaţi, Ioan Es. Pop apărea pe pagina de prezentare a artistei Zoe Vida Porumb, a cărei expoziţie de tapiserie era deschisă încă la palat. Am fotografiat pagina aceea de prezentare: “Deşi titlurile date de autoare invocă universul lui Blaga prin metafora literară, este evident faptul că metafora profundă, de ordin plastic, trimite la cea mai modernă poezie, originară din Maramureş, anume aceea a lui Ioan Es. Pop şi la filonul ei dramatic din Ieudul fără ieşire.”
Ca o continuare firească a primei zile, telenovela Aniela a mai venit pe la noi, îmbrăcată și spălată de spoturi publicitare. I se făcea reclamă pe toate posturile TV. S-a filmat până târziu în noapte, când reflectoarele ajunseseră supraîncărcate de fluturi și alte gâze. Moment care ne-a trezit din meditațiile zen și ne-a deschis o discuție despre lanțuri genealogice. Marian era “etrusc”, Simona o mongolă blondină, eu eram de la malul mării, adusă de ape...fiecare avea ceva viță străină în el. După cartografierea fizionomiilor ne-am reluat party-urile poetice& artistice. A fost și ziua în care echipa TVR-ului Cultural a fost curioasă și ne-a vizitat. Ana-Maria Munteanu ne-a intervievat, pe mine m-a făcut să râd în hohote și m-a relaxat. Venise cu rolele, dar pe pietrișul de la castel nu prea se puteau face multe piruete& crinoline. A fost de bun augur vizita lor pentru că ne-a ajutat să teoretizăm un pic mai bine munca la cărțile obiect. Și ne-am și verificat un pic talentele cu ajutorul vizitatorilor. Au fost mai mulţi vizitatori prieteni, printre care şi scriitoarea şi jurnalista Cornelia Maria Savu, care ne-a povestit despre personajele care scriseseră la palat. Şi a intrat în jocul nostru creativ, cu sfaturi şi încurajări.
Unul dintre proiectele foarte vizibile, care atrăgea imediat atenția, era al Simonei&Robert. Iată ce spune Simona despre experiența pe care a avut-o cu Robert. “Invitația lui Mihai (Zgondoiu) la aceasta întâlnire nu reușise să îmi stabilească nici o idee despre ce și cum voi lucra. Îmi stă în caracter să plec la drum fără hartă, așa că același lucru s-a petrecut și în cazul de față. Ce știam despre mine cu exactitate era (și este) că îmi plac poveștile, intrigile, surprizele, răsturnările de situație, sunt și o mare consumatoare de film. Cu poezie nu prea mă răsfățasem în ultima vreme, așa că terenul era virgin de-a dreptul.
Prima întâlnire cu poeții a fost chiar acolo, la mesele bogate ale palatului. Erau patru, la fel ca noi, artiștii, pe cât de diferiți ca alură, pe atât de diverși ca stil. Dan era “șeful” și îndrumătorul nostru, Florina era “prințesa”, Robert era “magicianul guraliv” iar Andra era “gânditorul”. Cam același lucru și în cazul perechilor lor din domeniul vizualului, cu micul amendament ca Francisc Chiuariu nu poate fi numit “prințesă”, eventual “prinț”. Așa că ne-am ales ca boabele de culori diferite. Mi-a plăcut Robert Șerban pentru că nu îi lipsea ironia din texte și pentru că îmi arunca mingiile direct la poartă cu micile sale drame cotidiene, coafate poetic. Exact ceea ce mă interesează și pe mine în artă ca sursă de inspirație – banalitatea, stupizenia și imposibilitatea de a instrumenta micile drame din viața de zi cu zi - se regăsea, într-un mod cât se poate de potrivit, în textele sale dulci-amare despre desuetudinea și, în același timp, noblețea amorului.
Am lucrat împreună pe textul Un cadou de la altcineva. Complicat spus a lucra, deoarece a fost o colaborare bazată pe intuiție. Nici unul dintre noi nu e un expansiv atunci când vine vorba despre lucrul său, așa că totul a decurs natural, lucrările grafice apărând succesiv, câte două –trei pe zi, ca o concluzie a emoționantului poem rostit într-una din seri, la fel de proaspăt și profund ca experiența noastră 4x4.”
Poemul cu pricina s-a insinuat și în noi, și în spațiile de lucru. Câteva versuri care au beneficiat de ilustrare: “eu chiar am intrat cu cizmele în viața ta/ așa mi-ai spus/ după ce mi-ai deschis ușa./ în apartamentul acesta e cam toată viața mea.” sau “aveam pantalonii băgați în niște încălțări de piele/ înalte până sub genunchi/ le primisem cadou de la altcineva dar nu le purtasem niciodată/ fiindcă mi se păreau/ caraghioase și puțin cam mari.”
Ca o proiecție în oglindă, iată cum descrie Robert proiectul lor: “Trăiesc cu impresia că atelierul unui pictor, că munca sa la un tablou, acele fandări ca ale unui spadasin, m-ar putea inspira. Mi-am tot dorit, pentru că am foarte mulţi prieteni printre artiştii plastici, să stau prin atelierele lor şi să scriu. N-am făcut-o. Nu ştiu de ce… Credeam că la Mogoşoaia aşa o să se întâmple lucrurile: o să trag cu ochiul la ce şi cum lucrează artiştii şi o să mă… inspir. A fost invers. Simona Vilău a auzit un poem şi a inspirat-o. E un poem cinematografic, are o poveste, iar Simona i-a găsit şi personaje, şi chei de lectură (pe unele le-a „transcris” în imagini). Astfel s-au născut opt tablouri – în sensul larg al acestui cuvânt – care, lecturate unul după altul, pot naşte o carte. Carte, tot într-un sens… deschis. Simona e o artistă cu mână sigură, cu intuiţie şi cu un foarte bun bagaj teoretic. Sunt convins că am putea să punem în „operă” diverse proiecte, care mai de care mai interesante. Chiar, ce-ar fi să-i propun?”
Fiecare experiment a semănat cu 1001 de nopți, în care inspirația nu se termina nici cu voia nici împotriva voinței noastre. Mulți am continuat și după plecarea de la palat să creăm. Explicațiile pot fi multiple: descoperirea picturii de către unii scriitori și a poeziei de către unii pictori. Iar spațiul care era o iluzie a tuturor simțurilor umane s-a lăsat “capturat” deabia după îndepărtarea de el. A erodat până și-a făcut un loc anume, instalându-se comod în București, fie că e vorba de Vatra Luminoasă, Militari, Crângași...sau Galați, Timișoara, Mediaș. Sper să-i placă la noi.
Vatra Luminoasă îi aparține lui Dan. Iată ce spune el despre acest proiect, nou-născutul lui de fapt, care mai are puțin și împlinește o lună și jumătate. “Am văzut prima dată Palatul Mogoşoaia acum câţiva ani. Făceam o investigaţie jurnalistică legată de respectarea statutului de monument istoric naţional de categoria A pe care ctitoria lui Vodă Brâncoveanu o are. Legi naţionale şi internaţionale au fost şi sunt încălcate pentru că au fost construite vile în zona de protecţie a monumentului.
Pentru mine, Palatul Mogoşoaia însemna, însă, mai mult decât un monument. Faima lui ajunsese la mine pritr-o lume mitologică şi boemă pe care o cunoscuse Palatul Mogoşoaia pe vremea când era Casa de Creaţie a Scriitorilor. Prin poveştile unor prieteni – Cornelia Maria Savu, Traian T. Coşovei, Mircea Micu sau ale regretatului Cezar Ivănescu am intrat în culisele unei bresle ce şi-a trăit creaţia şi viaţa la Mogoşoaia. Umbrele lui Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Cezar Ivănescu îmi proiectau o lume ce „gândea în versuri şi scria în poezii”. O lume ce a înfruntat prin literatură comunismul şi ordinea lui tezistă!
Anul trecut, Asociaţia EURO CULTURART, pe care o coordonez împreună cu artistul vizual Mihai Zgondoiu, a organizat la Palatul Mogoşoaia a treia ediţie a Bienalei Internaţionale de Gravură Experimentală. A fost o primă legătură instituţională cu Palatul Mogoşoaia şi sufletul ei cultural-artistic, doamna Doina Mândru. O primă relaţie de succes în urma căreia am propus reintrarea scriitorilor la Palat. Prin 4X4. Instalaţia de cArte.
Am lăsat rezonanţa artistică între scriitori şi artişti să lucreze odată cu stimularea dicteului automat şi ale unor zone secrete de creaţie. O nevăzută forţă de creaţie ne-a unit perechile: eu şi Mihai Zgondoiu, Robert Şerban şi Simona Vilău, Andra Rotaru şi Marian Dobre, Florina Zaharia şi Francisc Chiuariu. Perechi care au gândit şi imaginat cărţi obiect din paşapoarte expirate, oglinzi ori ultimele 56 de ţigle ale vechiului acoperiş al Palatului Mogoşoaia. Noi toţi cei opt am dat samă, peste mode şi timp, de o carte a timpurilor noastre bulversate de consumism, tabloidizare şi marketing neuronal. Aşa am consumat cu versuri şi cu imagini Flipchart-ul de cARTE.
VISA POEMS. O carte concept ce s-a născut din rafinata şi deja tradiţionala mea colaborare cu Mihai Zgondoiu. Un poem în şapte ipostaze, care vorbeşte şi prin gurile deloc străine ale desenului şi colajului într-un paşaport al artelor ce vor să se elibereze de geografia politică şi de păcatele post post-moderne. O carte-obiect pe care sper să o multiplic şi să o dăruiesc prietenilor şi cunoscuţilor.
Fifty-six. End Story. Mihai Zgondoiu a avut o idee formidabilă. A găsit prin grădina Palatului Mogoşoaia ultimele ţigle din vechiul acoperiş al Palatului. Ultimele 56 de ţigle pe care le-a vopsit cu negru. Lui îi plăcuseră câteva versuri din VISA POEMS pe care le-a „scris” cu literele create din cele 56 de ţigle. Aşa a pus pe gazonul din curtea interioară a Palatului Mogoşoaia ţiglă cu ţiglă până când a ieşit: „orice criză interioară/ aduce profit/ dacă ştii / să te trădezi/ la timp”. Pe urmă, cu aceleaşi litere, a venit rândul meu să le pun într-o nouă oglindă a gazonului. A ieşit, sub supravegherea unei camere de filmare,: „să trăim/ zi de zi/ rătăciri/ licori opace/ de făcut arte/ şoapte antirid”. Restul e instalaţie şi film!”
Artistul vizual Mihai Zgondoiu vine cu propriile impresii despre acest proiect, în care a fost implicat şi ca organizator: “În zilele lui august, când asfaltul şi betoanele Bucureştiului ridică termometrele mai mult decât kilometrajele maşinilor de lux, Palatul Mogoşoaia, această oază multiculturală din imediata apropiere a capitalei, te primeşte cu porţile deschise, te recrează, te pune la masă şi te lasă să fii creativ. Aşa s-a întâmplat cu noi, cei din proiectul “4X4. instalaţia de cARTE”, scriitori şi plasticieni (cum îi place lui Robert să ni se spună) pe parcursul celor 10 zile de rezidenţă blitzart la Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti. Energia acestei întâlniri trecută prin prisma unor concepte de semne şi scrieri a fost mai mult decât un stimulent pentru fiecare dintre noi. În fiecare seară ne povesteam ideile, sau schiţele în lucru, uneori mai şi dansam, sau ni se recita din poeme proaspete de Mogoşoaia, toate acestea primite ca un somnifer administrat înainte de somn.
Staţi! Să nu se înţeleagă greşit. Nu se dormea decât foarte puţin. Ne stimulam reciproc într-o formă creativă foarte efervescentă. Încă de la început am funcţionat asemenea unui motor 4x4. Cred ca asta era şi ideea acestor întâlniri vizualo-scriitoriceşti puse în pagină cu ceva timp în urmă, alături de bunul meu prieten DMC. Trebuie amintit faptul că imediata înţelegere de colaborare cu Centrul Cultural Palatele Brancovenesti-Mogoşoaia a venit din partea doamnei Doina Mândru, coloana vertebrală şi culturală a acestei instituţii.
Noi toţi, Dan Mircea Cipariu, Robert Şerban, Simona Vilău, Francisc Chiuariu, Florina Zaharia, Marian Dobre, Andra Rotaru şi subsemnatul, deschidem un vernisaj cu instalaţii de cARTE pe data de 6 septembrie 2009 în casa de rezidenţă a centrului cultural mai sus amintit, în semn de mulţumire pentru inspiraţia şi voia bună ce ne-a fost dat să primim aici.”
O altă poveste din cele 1001 și nopți a fost a cailor și leilor albi, a frunzelor și ierbii. A texturilor care aveau soarta descompunerii în general, fie că era vorba de materii organice sau anorganice. Uneori scriam fără să știu ce am de gând să pun pe hârtie; lăsam să se verse pur și simplu acumularea care venise pe cale tactilă, olfactivă, vizuală, emoțională. Scriam, și când vroiam să inserez poemele pe pânze, foi, lemne, lucrurile mai căpătau o dimensiune în plus, totul se întorcea cu susul în jos. Simțeam nevoia să inserez spațiul efectiv de lucru al lui Marian în text, să îmi autoilustrez poemele, să existe acolo și oamenii care le creaseră, să nu mai fie delimitarea dintre cine le-a creat și locul unde urmau să fie așezate/scrise/desenate. Într-un fel până și obiectele au dominat relația creatorilor, cu ele. Aveam nevoie de rumegușul de la creioanele cu care se lucrase, de petele de cerneală care săriseră, de mușcatele care stăteau pe pervaz, de dopurile de plută, de greșelile care se făceau. Am avut nevoie și de o bucată de lemn de la Francisc, de texte care să stea ca într-un insectar, imitându-și sfârșitul provocat de mâna omului…Am încercat să desenez cai, ca să fie și cai de-ai mei, nu doar caii lui Marian. Am reușit în schimb să desenez reni. Portocalii. Era ca un schimb de roluri care dura fracțiuni de secundă, apoi își schimbau semnificația până și obiectele care ne ajutau să creăm cartea-obiect. După multe iluzii/autoiluzii/deziluzii, cred că titlul cel mai potrivit al cărții obiect e într-adevăr Plimbare la sanatoriu, pentru că așa cum lucrurile din jur și-au schimbat puterea asupra mea, cum frumusețea s-a transformat în ceva diabolic, la fel și poemele și planșele au fost nestatornice. Și m-au obligat să le respect dualitățile și malformațiile. Într-un cuvânt, am creat acolo o carte a schimbărilor. Atât interioare cât și exterioare. O plimbare a unui om care a trăit niște limite extreme într-un spațiu care oricând poate fi rescris, cu teamă și bucurie în același timp.
Marian scrie și o carte tehnică a Plimbării la sanatoriu, dorind să-și explice fenomenele care s-au întâmplat acolo și încercând să caute pe cale științifică, firul evenimentelor. Până atunci, acestea sunt impresiile lui: “Plimbare la sanatoriu, este cea mai frumoasă experiență de lucru în doi, trei, cinci, opt. Rezidența, în sine un cuvânt frumos, la Palatele Brâncovenești Mogoșoaia a căpătat o nouă dimensiune (magnificosmică, îmi vine să-i zic, râzând de nepriceperea mea în a fi spontan).
Crescute din aceeași rădăcină, Plimbare la sanatoriu, cele patru obiecte construite sunt în fapt cărți-acte de acces în perimetrul «elvețian» al simțirii și exprimării locului și situației. Folosind ca suport hârtia, lemnul, pânza, polistirenul expandat, diverse materii și modalități de amprentare etc. (vezi www.4x4instalatiadecarte.blogspot.com), cred că aproape am reușit (și acesta este marele câștig) să intru fără tam-tam în corpul cuvintelor scrise.”
Motoreta noastră dragă, Suzuki (Florina), s-a ambalat şi s-a decuplat de la motoarele ei reactive. Ne-a inspirat cu prezenţa şi alura de prinţesă autentică, de o feminitate excepţională şi în texte şi în viaţa de toate zilele. I-am furat câteva gânduri din jurnalul secret: “miercuri, francisc îmi arată un obiect care mă primeşte în el, pe care să-l port în spatele ochiului, în creier: cartea interioară. pagini din oglinzi, cincizeci pe şaptezeci.
încep să scriu pe dinăuntru. altceva nu mai există. eu, oglinda şi francisc în spatele ei. oglinda preia propria interioritate de care mă tem, oglinda devine duşmanul meu.
mă retrag în cameră şi vreau să scriu. nu pot.
mă retrag în andra, în francisc, în cipi. nu pot.
dimineaţa mă învârtesc prin curtea palatului. un biciclist îmi face poze pe ascuns. crede că sunt întunecată şi mentală, nu mă priveşte ca pe o făptură reală. hm... aşa voi fi!
dimineaţa, grădina e învăluită de mister şi libertate. nu aleg nimic.
în următoarea zi francisc îmi propunea o carte vie: cartea trupului. atunci au început să-mi crească mâinile, genunchii şi tălpile. îmi era din ce în ce mai greu să comunic cu ceilalţi. mă deformasem.
noaptea cuvintele făceau acoperiş. ţigla veche de pe palat nepăsătoare. am hotărât cu francisc să acoperim gândurile cu acuarele albe. aşa s-a deschis în pământ cartea pietrei.
eu am plecat. francisc crede că trupul şi piatra vor deveni suflet.”
Pe mine m-a dat gata Suzuki! Iar lui Francisc i-a mai rămas de adăugat doar: “Am redevenit o persoană care comunică prin vorbire. Cred că pe lângă alte câştiguri de ordin social şi spiritual, experimentul cu 4 poeţi şi 4 artişti vizuali mi-a deschis culoarele comunicării prin vorbire. Este un proces inedit să vezi ce iese, ce rezultă din acest tip de cuplaj. Mie mi se pare dincolo de toate- vital pentru această eră a comunicării prin verb vorbit. Poetul scrie şi vorbeşte poemul, artistul vizual mut execută produsul, instalaţia foto, video, obiectul. Poetul îi vorbeşte artistului despre lume, despre cuvinte, despre viaţă, despre orice.”
Rezidenţa aceasta a lăsat în urmă zile şi nopţi de creaţie, de distracţie, îşi continuă încă drumul cu noi, cei 8, şi se duce departe, departe. O rezidenţă care se va replica şi în alte spaţii, o vacanţă care continuă în aceiaşi 8 care am ajuns să ţinem unii la alţii, să ne bucurăm şi să povestim la nesfârşit despre prietenii şi arte scrise sau desenate. Şi să aşteptăm continuarea celor 1001 de nopţi imaginare de acum înainte.
Andra Rotaru
